duminică, 2 noiembrie 2008

Sensul existentei

Decursul existenţial uman a reprezentat întotdeauna un subiect important al reflecţiilor adânci şi concentrate survenite la un moment dat ca o necesitate.Astfel, pornind de la naştere şi culminând cu atingerea onorabilei senectuţi, viaţa se bazează pe o consecvenţă alertă, pe o persistenţă unică a scopurilor, pe o îndârjire, poate, a timpului, de a ne păstra vii.Prin sensul propriei vieţi două persoane distincte ar înţelege lucruri diferite.Pentru tineri, sensul propriei vieţi, înseamnă motivaţia, idealul sau pretextul existenţei.Pentru oamenii în vârstă, sensul vieţii lor a fost anevoios, îndreptat de mult spre îndepărtatul orizont, acum aproape depăşit.Indiferent de vârstă, umanitatea se conduce după principii morale, dar, azi, mai mult ca oricând, contemporaneitatea pare să-şi ceară tributul, căci, nu dogmele bisericeşti, nici mântuirea nu mai sunt ţelul existenţei, ci valorile dominante, suprapuse virtuţilor şi subordonate viciilor.Astăzi, ţelul nu mai ţine cont de oameni, sau oamenii depăşesc bariere fixe pentru a-l atinge. Nu se mai ţine cont de timp, de demnitate sau responsabilitate. Nimeni nu-şi mai asumă datoria împlinirii valorilor morale. Pentru că toţi urmează şi îndeplinesc ideologii distincte, dar comune, prin apartenenţa lor la doctrina de tip hedonist. Se concentrează astfel asupra acumulării gradului ridicat de confort sau de plăceri, căci consideră viaţa bună, suma tuturor plăcerilor trăite.Mai mult decât atât, s-ar putea vorbi de o slăbire a acestui individualism traumatizant pentru dezvoltarea societăţii, însă compensat de fenomenul de desacralizare a divinului şi divinizare a umanului.Astfel, sensul existenţei umane e complex, diversificat de fiecare moment depăşit, amplificat în importanţa lui de orice alte implicaţii ale vieţii asupra socialului.Necesitatea persuadării conştiinţei de corectitudinea propriilor alegeri privind necunoscutul viitor, e pusă pe seama nevoii de concentrare, de încurajare şi suport.Indiferent dacă sens înseamnă motivul sau direcţia vieţii, conştiinţa umană nu permite eliberarea eului de valorile morale, împiedicând dispariţia principiilor, concretizându-le.Scopurile morale sunt motivul existenţei, căci niciodată indiferent de convingerea religioasă a individului, familia, iubirea, sănătatea, reuşita, nu vor reprezenta mai puţin decât lucruri demne de urmat în viaţă.Tot umanitatea e responsabilă pentru existenţa acestor valori, care ajută la definirea binelui şi răului, căci, mai înainte de toate, raţiunea umană are nevoie de suport pentru a se dezvolta. Iar dezvoltare, însemnă evoluţia prin care se încearcă atingerea unei vieţi ideale, dictate de raţiune şi sentiment deopotrivă, amplificate de bunăstare şi pace, dictate de armonie şi de reuşită.Dincolo de acestea, vârsta determină viziuni diferite, asupra sensului vieţii, după îndelungi cugetări, sau pur şi simplu părăsind raţiunea, dominând sentimentul.În special, la vârste fragede, valorile religioase îşi pierd din tăria cu care altădată conduceau individul, păstrându-se doar în sfera acumulării de cunoştinţe a persoanei respective.Nici măcar sacrul sau credinţa, ori valorile juridice, prin dreptate şi pace, nu mai reuşesc să stăpânească pornirile individualiste.Acestea sunt responsabile de pierderea interesului pentru sensul vieţii şi de apariţia doctrinei de tip hedonist. O doctrină care, neţinând cont de timp şi spaţiu, conduce, dezvoltând societatea din punct de vedere economic, prin ambiţia fiecărui individ de a-şi cunoaşte limitele abia după câştigarea luptei cu poziţia socială anterioară, prin atingerea bunăstării.Poate idee preconcepută datorată evoluţiei, sau cauzatoare de evoluţie, nevoia de îmbogăţire dictează evident astăzi, într-o societate în care barierele sociale continuă să existe, fiind depăşite doar de ambiţie şi curaj, de motivaţie supremă şi siguranţă.Eforturile individului se concentrează, iniţial, asupra descoperii unei motivaţii a fiinţei, unui scop al luptei, apoi, după revelaţii diferite, urmează adoptarea deciziei vitale. Indiferent de aceasta, următorii paşi pornesc din aceeaşi necesitate a conştiinţei de a fi urmate, de a depăşi raţiunea şi sentimentul, ajungând la inconştienţă şi aparentă naivitate.Motivaţia existenţei se defineşte cronologic, odată cu acumularea de cunoştinţe şi experienţă, nefiind posibilă fără o bază solidă a diversităţii.Privind opţiunea religioasă a motivaţiei, reacţiile sunt reticente, căci principiile dogmatice se degradează, în pofida eforturilor culturale de a le redobândi.Acestea se pierd prin antagonismul dintre atingerea scopului, care nu mai tine cont de limite, individ ori lege, fie ea morală, şi faptele presupuse de respectarea Bisericii, care ar împiedica evoluţia social-economică.Înainte, datoria supremă însemna mântuirea, acum, doar persoanele în vârstă, din nevoie sau plăcere, din cunoştinţe vechi sau noi, mai pot spune, pornind din suflet, că sensul existenţei lor se îndreaptă spre dobândirea vieţii veşnice în Împărăţia Cerurilor.Doar ei, cu smerenie şi virtuţi, cu pocăinţă şi credinţă, mai pot ajunge la ţelul suprem. Deoarece, doar acestea mai pot depăşi doctrina, pot învinge setea şi lăcomia, diversele vicii, amplificate enorm de contemporaneitate, ca o regulă necesară a supravieţuirii.Exemplul acesta nu trebuie numai individualizat, ori subliniat, ci trebuie urmat din legea firii, prin întărirea comuniunii cu Dumnezeu. Prin slăbirea acesteia, ca urmare a păcatului strămoşesc, a determinat, pe de-o parte, nevoia unui efort sporit pentru a împlini legea lui Dumnezeu şi, pe de altă parte, înclinarea spre păcat.Privită din punctul de vedere religios, întreaga noastră viaţă e, poate, nu mai mult decât, o suită de păcate înmulţite şi amplificate prin efortul iertării lor.Pornind de la educaţia precoce, culminând cu mentalitatea şi raţiunea fiecăruia, tendinţa şi capacitatea omului de cunoaştere a adevărului, au slăbit, ne mai reuşind să învingă ispita.Am putea vorbi de o corelaţie, o absolută potrivire între sensul vieţii, ca direcţie prestabilită a raţiunii, şi credinţă, iubire faţă de Dumnezeu, căci pregătirea următorilor paşi nu mai e atât de anevoioasă, ci se bazează pe încredere şi experienţă, nu se mai dezvoltă spirit de aventură în necunoscut, nu se mai ajunge la naivitate sau inconştienţă. O dată cu trecerea timpului, deciziile devin vitale, adoptate conştient şi reflectate îndeajuns, pornind de la înţelepciune. Înţelepciune născută din experienţă, experienţă acumulată în timp cu trudă şi răbdare, toate, după parcurgerea parţială a vieţii.O parcurgere pornită din motivaţii şi scopuri, continuată prin credinţă şi lăcomie, laolaltă, încununată de pace şi armonie.Survenite poate la momentul potrivit, după ani în care principiile depăşeau credinţa, sufocau voit încercarea de „recreştinare” .Fie la început, fie culegând foloasele, vârsta umană se defineşte prin evoluţie gradată şi anevoioasă, constituită în cunoştinţe sau experienţă, încununată de atingerea scopului suprem şi a idealului propus, fie la un moment dat, fie întâmplător, la o răscruce de drumuri ale vieţii.Neţinând cont de limite sociale, sau vârstă, sensul vieţii este însăşi conştiinţa umană, prin complexitatea deciziilor necesare ori a interminabilelor şi inevitabilelor intervenţii ale raţiunii asupra parcursului însuşi.În confirmarea acestora, se poate vorbi despre inovaţia filosofică a ultimilor ani., dezvoltată din nevoia de concretizare a făgăduinţelor şi a permanentelor analize.În pofida întrepătrunderii realului în ficţiune, a moralei în credinţă, a erorilor în faptele juste, filosofia mai caută încă răspunsuri.Iar acum ,mai mult ca niciodată, sensul vieţii reprezintă o dilemă. O dilemă pentru a cărei răspunsuri au fost necesare îndelungate reflecţii.Trăirea mai multor vieţi, aceasta este singura oportunitate a omenirii., singurul mijloc prin care decursul existenţial nu va mai fi o povară a raţiunii. Nici alegerile greşite ori paşii insuficient analizaţi şi calculaţi, nu vor mai fi interzişi.Se unifică astfel viziunile, ne mai ţinându-se cont de vârstă, ideologii, dogme, doctrine sau poziţii sociale, nemaifiind necesare barierele sau ascensiunea comună.E adevărat, îndepărtându-se de sacru şi credinţă, tinzând spre calificativele contemporaneităţii, prin aceste retrăiri, morale, nu fizice, sensul vieţii îţi găseşte cursul şi rezolvarea temeinică.

Niciun comentariu: