Şcoala şi educaţia creştină

A modela fiinţa copilului după prescripţiile religioase începe cu botezul administrat la vârsta legiuită de Biserică. Botezul fiind o Taină care ne descătuşează de consecinţele păcatului originar, constituie fondul cel mai fericit pe care urmează să se edifice sufletul copilului. Starea de puritate şi deschiderea către Dumnezeu favorizează hotăritor o grefare organică a educaţiei religioase pe structura infantilă. Educaţia religioasă, însă, devine obligatorie şi posibilă în faza de creştere a copilului, când începe să-şi reprezinte conştient realitatea în care trăieşte. Să nu ne facem, însă iluzii că acest moment contrabalansează starea de stăpânire a instinctelor şi de exprimare prin intermediul lor a copilului. Importanţa religiei pentru copii De altminteri, predominanţa instinctelor îi asigură copilului o promptitudine şi o pertinenţă în acţiuni şi reacţiuni pe care exerciţiul intelectual i le va furniza anevoie mai târziu. Iar dacă ne gândim că faptul credinţei debutează dincolo de formele raţionale ale cunoaşterii, şi că acestea doar îl întăresc, înţelegem mai bine de ce modelarea religioasă trebuie să aibă loc în stadiul performativ al conştiinţei. Copilul este împresurat şi covârşit de necunoscut. Nevoia lui de echilibru şi certitudine este acută. Dumnezeu fiind în centrul vieţii şi constituind izvorul suprem al temeiurilor noastre, acţionează asupra copilului, infinit mai mult decât asupra omului matur. Alături de această nevoie a unui sentiment de siguranţă pe care copilul îl trăieşte în forme embrionare, dar puternice, mai ales la treapta de ivire a conştiinţei, în care se situează momentul celei mai puternice receptivităţi a înrâuririi din partea persoanelor care îl înconjoară. Atunci el are nevoie de puterea pe care i-o strecoară Dumnezeu în suflet, ca şi în trup, şi este apt să primească formele primare de religiozitate, într-un chip firesc şi greu de zduncinat. El este mult mai deschis să primească misterul divin decât să-1 accepte şi să-l înţeleagă raţional. Este o greşeală să se creadă că discriminarea dintre bine şi rău, dintre frumos şi urât şi dintre plăcut şi neplăcut este o fază târzie în dezvoltarea copilului. Ea apare într-un stadiu mult mai timpuriu decât îşi închipuie oamenii neavizaţi în problemă. Or, este o datorie a noastră să insuflăm copilului dreapta şi utila orientare a instinctului său de a distinge binele de rău şi totodată, şi poate chiar în primul rând, să-i inoculăm sentimentul că existenţa lui este ocrotită de un factor atât de puternic, care însă nu rămâne un simplu principiu formal şi indiferent, ci există ca o fiinţă destinată să ne pătrundă întreaga viaţă. Acţiunea pedagogică exercitată asupra copilului trebuie să înceapă odată cu primele înfiripări ale conştiinţei. Atunci este cu adevărat eficientă, aşa precum toate fenomenele sunt mai uşor de modelat în stadiul lor iniţial. Acest adevăr este cu atât mai hotărâtor în cazul copilului. Nu trebuie neglijată forţa prestigioasă pe care o exercită decorul şi cadrul unei biserici, impunând, astfel aducerea lui în atmosfera Sfântului Lăcaş. Metoda religioasă Afirmaţia de mai înainte subliniază necesitatea prezenţei copilului la desfăşurarea slujbelor religioase spre a i se insufla adoraţia Sfintei Treimi şi veneraţia faţă de lucrurile Sfinte. De asemenea, mintea acestuia este mai receptivă la adevărurile credinţei, dacă ele sunt exprimate într-un chip mai plastic şi intuitiv. Naraţiunile din Vechiul şi Noul Testament sunt mai potrivite şi mai convingătoare pentru copil decât interpretarea şi analiza lor semantică. Educaţia religioasă îşi atinge scopul insuflându-i o stare de religiozitate, adică de primire plină de încredere a fenomenului religios, şi nu de transformare a copilului într-un om al Bisericii, ceea ce pentru el, la vârsta lui fragedă este cu neputinţă de realizat. Dacă mai târziu, în faza de preadolescenţă şi, îndeosebi în faza de adolescenţă, tânărul este apt să asimileze adevărurile credinţei pe cale raţională, trebuie să înţelegem de aici că la vârsta copilăriei, calea lui de cunoaştere este preponderent intuitivă. Deoarece copilul îşi pune nenumărate întrebări asupra lucrurilor care-1 înconjoară, învăţământul religios îi procură un sistem de explicaţii utile şi satisfăcătoare. Căci atâta vreme cât el se întreabă asupra misterelor lumii şi este lăsat să-şi răspundă singur la ele, rămâne în chip fatal într-o stare de pauperitate şi primitivitate, total nefavorabile pentru echilibrul şi cerinţele lui de dezvoltare. Pentru un copil, nevoia de a-şi explica fenomenele pe care le sesizează este de o importanţă vitală. El vrea să ştie "De ce…?" şi "Pentru ce...?" lumea a fost întocmită ca atare. Acesta este un motiv puternic pentru ca religia să-i împărtăşească odată cu adevărurile de credinţă şi viziunea ei asupra lumii. Evident că această viziune va fi însuşită de copil pe calea intuiţiei care este facultatea lui mentală principală. Predarea religiei prin pilde care înveşmântează principiile ei, oferă copilului inteligibilitatea care îi este necesară, dar păstrează în acelaşi timp şi partea de taină fără de care principiile îşi pierd adâncimea şi puterea de sugestie. Sufletul copilului e deschis pentru miracol şi mister şi această aptitudine trebuie să i se respecte, ferindu-1 de explicaţii proprii numai omului matur. Religia fiind în esenţă un mister, se înţelege atunci că tactul pedagogic al educatorului trebuie să-1 împărtăşească, păstrându-i întreaga prospeţime şi putere de sugestie. Este de importanţă primordială ca un copil să aibă cunoştinţa Domnului fără ca acesta să fie banalizat şi redus la nivelul lucrurilor obişnuite, prin explicaţii strict empirice. În concluzie, metoda religioasă are obligaţia de a insufla copilului adevărurile de origine divină pe o cale potrivită cu formele lui de cunoaştere. Metoda afectivă Este un adevăr încă incontestabil că faptele sufleteşti implică cele trei dimensiuni fundamentale: inteligenţa, sentimentul şi voinţa, însă elementul fundamental al trăirii religioase rămâne sentimentul. Evident că inteligenţa şi voinţa nu sunt absente din ea dar ele doar complinesc şi secondează sentimentul. Ca atare, profesorul de religie nu trebuie să piardă nici o clipă din vedere, şi faptul este cu atât mai obligatoriu pentru părinţii unui copil, că facultatea asupra căreia trebuie să se aplece cu mai multă atenţie este sentimentul copilului. Cele spuse mai sus dacă impun ca formulă educativă, apelul la resursele afectivităţii, ele impun şi celor ce o practică un puternic sentiment religios. Aşadar este necesar ca acela care aplică metoda afectivă copilului să fie el însuşi alimentat de un real simţământ religios. Să nu ignorăm însă că alături de intelect, afectivitate şi voinţă, în complexitatea noastră psihică există şi o altă dimensiune, aceea a spiritului. Dacă integralismul presupune o considerare concomitentă a tuturor facultăţilor interioare, atunci am greşi grav dacă n-am integra în cuprins şi dimensiunea spirituală. Chiar dacă această dimensiune variază de la individ la individ, ea asigură, însă întrepătrunderea dintre cele mai înalte aspiraţii ale omului cu fiinţa divină. În concluzie, între posibilitatea educaţiei religioase a omului şi forţa lui spirituală există o deplină proporţionalitate. Astfel, dacă educaţia religioasă a copilului începe prin valorificarea elementului psihologic, ea se desăvârşeşte prin valorificarea elementului spiritual. Credinţă şi sinceritate Asemenea tuturor manifestărilor umane, şi credinţa poate fi mai mult sau mai puţin autentică. Nu toţi profesorii de religie au o dotare naturală în trăirea faptului religios. Or, pentru eficienţa modelării copilului, realitatea sentimentului religios trebuie să fie prima armă a educatorului. Nu poţi să faci pe altul să creadă, fără ca tu însuţi să crezi. Respectul faţă de fenomenul religios cere educatorului, chiar în cazul cînd simţământul lui nu este total şi năvalnic şi nu ajunge să-1 înalţe la clipe de transfigurare, să se fereasacă de a suplini această lipsă printr-o gestică şi o inflexiune a vocii, care fac din el un actor şi nu un mesager al lui Hristos. Ascuţimea de observaţii a copilului remarcă uşor cabotinis­mul şi nesinceritatea celor care vor să facă educaţia religioasă. Faptul acesta compromite nu numai educatorul dar şi însuşi obiectul credinţei creştine. Mai mult chiar, copiii trebuie să deprindă naturaleţea care este obiectivarea firească a sincerităţii. Pe deasupra, se ştie prea bine că nici o profesiune nu poate fi exercitată fără ca cel ce profesează adevărurile să nu creadă cu sinceritate în ele. Se înţelege că sinceritatea este unul dintre pilonii corpului social. Dealtminteri este de neimaginat că un om poate să creadă sincer în Dumnezeu fără ca sinceritatea să fie una din trăsăturile care îl caracterizează. Credinţa prezintă însă şi un aspect social şi naţional. Legătura noastră cu credinţa strămoşească are consecinţe fericite, nu numai pe planul înţelegerii şi pacificării interne a ţării, dar constituie şi un zid de apărare împotriva primejdiilor dinafară. Se ştie bine că apelul românilor la ajutorul lui Dumnezeu i-a ajutat să-şi apere glia şi fiinţa etnică. Pentru că am fost un popor credincios, am rezistat tuturor vicisitudinilor. Duşmanii au încercat să ne îngenuncheze şi să ne stăpânească, dar credinţa noastră ne-a înmulţit puterile şi am rezistat cu fruntea sus. Această credinţă în dreptatea neamului trebuie insuflată şi copiilor. Ea îi va ajuta mai tîrziu să-şi apere glia şi valorile spirituale. Dar există o primejdie mai mare decît aceea care ia chipul unei invazii de dincolo de hotare. Această primejdie o reprezintă duşmanul dinlăuntru care transformă arma ucigătoare de trupuri într-o armă care lucrează tăcut dar ucide sufletul. Împotriva acestei arme trebuie să pregătească cu precădere profesorul, sufletul cetăţeanului încă de la vîrsta cînd acesta se află pe băncile şcolii. Faţă de rătăcirile care procedează invidios trebuie să pregătim sufletul copilului. întărindu-i şi luminîndu-i credinţa în Dumnezeu. Două elemente au concurat la păstrarea fiinţei naţionale: limba română şi credinţa ortodoxă. Iar dacă această credinţă ne-a apărat aproape două milenii, să fim siguri că ea ne va apăra şi de aici înainte. Iubirea Este limpede că pentru a câştiga un subiect pentru fundamentele oricărei discipline, dragostea constituie calea cea mai eficientă. Ea pretinde o plinătate sufletească şi o putere de dăruire care depăşesc nivelul obişnuit al dotaţiei noastre lăuntrice. Faptul că Sfântul Apostol Pavel aşează dragostea în fruntea virtuţilor fundamentale are urmări în toate domeniile de viaţă. Cu atât mai mult în relaţia dintre educator si educat. Căci să nu uităm că şi copilul nu este o fiinţă perfectă, pregătită, oricând să ne înţeleagă dragostea şi să dea curs cerinţelor noastre invocate în numele ei. De aici, nevoia ca dragostea să implice în legătura dintre educator şi copil un element de autoritate. Pedagogia presupune alăturarea a două virtuţi aparent contradictorii care se îmbină, însă în expresia: "blândeţe severă". Educatorul este o fiinţă în care direcţiile divergente trebuie să se împace şi calităţile aparent contrare trebuie să păstreze un echilibru deplin. De aici, iubirea de aproapele urmează să se îmbine cu autoritatea spiritului dogmatic. Conform unor anumite păreri, religia nu se învaţă, ci trebuie să se simtă, adică întregul accent trebuie să cadă pe simţire. A pretinde însă că religia nu se învaţă, ci doar se simte, e o primejdioasă eroare. Sentimentul religios presupune neapărat o canalizare prin conformarea la regulile corespunzătoare lui. În aceeaşi măsură trebuie să se ştie că credinţa este o luptă cu răul din noi şi cu răul din ceilalţi, luptă pe care copilul trebuie să o presimtă şi pentru care el trebuie pregătit. În sensul acesta, sufletul copilului trebuie debarasat de slăbiciuni şi comodităţi şi axat pe un simţ al transcendentului sacru, inclus de la sine într-o adevărată trăire religioasă. Acţiunea binefăcătoare a dragostei nu se manifestă numai în cadrul familial şi cu atât mai puţin asupra celui ce o practică. Ea are efecte fericite înăuntrul vieţii sociale considerate în totalitatea ei şi îşi demonstrează virtuţile în orice raporturi interumane. În esenţă dragostea stă în afara oricărui determinism: material, social sau politic. Ea fiind o revărsare spontană din interior, nu atârnă de jocul evenimentelor şi nici de capriciile oamenilor. Dragostea respinge interesul meschin şi cu atît mai mult nu are nimic comuncu calculul şi premeditarea. Acolo unde prezidează norma şi ordinul politic, acolo încetează dragostea. Dragostea nu suportă legiferări sau constrîngeri. Inima învăpăiată de dragoste, dar purificată de zgura instinctelor oarbe, nu cunoaşte obstacole şi îngrădiri. Dragostea te izbăveşte, dar nu ca să te înrobească din nou, ea învinge dar nu impune condiţii celui învins, ci îl ajută să se echilibreze, pe cel învins de patimi şi neajunsuri. Dragostea implică creaţia, descoperind drumuri noi de pătrundere în sufletul copilului. Ea ştie să se aplece asupra fiinţei plăpânde, să-i înţeleagă şi să-i satisfacă nevoile şi să-l aşeze pe temelii de nezdruncinat pînă la capătul vieţii. Aşa cum dragostea zămisleşte puteri creatoare în sufletul adevăratului educator, ea ştie să pregătească şi în sufletul copilului terenul propriu zidirii de sine însuşi. Această zidire îl va ajuta pe copil, astfel ca, ajuns la maturitate să zidească şi el pe alţii la rândul lui. Profesorii ar trebui să ştie că ei se realizează pe măsura în care ştiu să învăluie în dragoste pe elevii lor. Iubirea nu se istoveşte niciodată, ea merge de la iubire la mai multă iubire. Adevărata iubire, mai cu seamă iubirea pe care trebuie s-o nutrească profesorul faţă de elevii lui trebuie să fie de natură spirituală şi să aibă o coloratură creştină. Astfel, împins de o asemenea iubire, profesorul nu se va simţi obosit învăţându-şi elevii, nu se va descuraja cînd elevii nu vor da curs imediat materiei pe care le-a predat-o, iar profesorul nu se va simţi niciodată secătuit de puteri şi dezgustat de profesia lui, dacă va fi mereu alimentat de izvorul dragostei creştine. Pr. Prof. Radu Ilaş

dupa revista ROST