Calitatea în învăţământ este legiferată prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 75/12. 07. 2005 – „Asigurarea calităţii educaţiei”, lege care prevede o evaluare externă, bazată pe standarde naţionale şi indicatori de performanţă, dublată de o evaluare internă. Ca instrumente, sunt înfiinţate două agenţii pentru asigurarea calităţii (învăţământ universitar şi preuniversitar, fiecare cu două departamente – unul pentru acreditare, altul pentru asigurarea calităţii). Acest prolog are rolul de jalonare a ceea ce urmează.
Întrucât educaţia înseamnă valoare iar cunoştinţele au valoare de întrebuinţare, putem face o paralelă între ce înseamnă calitatea în standardele internaţionale cu preponderenţă economică şi cum au fost aceste standarde bricolate ca să se reducă la învăţământul românesc.
ISO 9000 este colecţia de standarde internaţionale, independentă de specificul unui sector, ce descrie elementele pe care sistemul calităţii trebuie să le conţină, fără precizarea modalităţilor de implementare ale acestor elemente (care ţine de specificul fiecărei organizaţii). În activitatea practică se utilizează trei termeni pentru definirea calităţii:
1. calitatea proiectată – dezideratul
2. calitatea fabricaţiei – procesarea
3. calitatea livrată – cererea pieţei
Calitatea produselor se creează în cadrul procesului de fabricaţie dar se finalizează la consumator, astfel că interesele producătorului şi aşteptările consumatorului reprezintă două aspecte independente, legate între ele prin gradul de satisfacere.
Revenind la tema calităţii în învăţământ, remarcăm că Legea calităţii educaţiei are o abordare fragmentară a calităţii; mai mult, îi lipseşte o concepţie sistemică articulată deoarece:
- Se defineşte calitatea proiectată însă lipseşte calitatea fabricaţiei (şcoala + dascălii + managementul lor)
- Lipseşte cu desăvârşire calitatea livrată, adică gradul de utilitate socială a produsului şi interesele societăţii
Punctul de vedere al producătorului este exprimat, al consumatorului nu este nici măcar menţionat. Totuşi, legiuitorul nu s–a întrebat în prealabil dacă această calitate în educaţie convine comunităţii, absolvenţilor în ultimă instanţă? Satisface ea nevoile, fie ele şi temporare? Reprezintă un produs de încredere?
Fireşte, aceste întrebări retorice nu află răspuns imediat însă definesc modul de lucru al subsistemului legislativ: superficial, ineficient şi suficient. Din păcate, problemele calităţii în învăţământ, aşa cum au fost ele rezolvate prin O. U. nr. 75/12. 07. 2005 nu se opresc aici. Iniţiativa MEdC de a se autoevalua obturează problema de fond: cine evaluează învăţământul, ghidat de o lege zisă organică ce a fost moşită cinci ani şi peticită cu nenumărate adnotări ulterioare, toate de natură particulară?
Calitatea ar trebui evaluată mai întâi de Ministerul Muncii, prin statisticile privind cuprinderea forţei de muncă (de toate nivelurile), fluctuaţia angajaţilor, gradul de acoperire cu personal calificat în domeniu, cheltuielile cu reconversia profesională, şomajul pe categorii profesionale etc. etc.... dacă s–ar dori o acţiune obiectivă! Pare–se că ministerele nu fac parte din acelaşi guvern... însă oricare ar fi acel guvern, se vădeşte prea puţin preocupat de calitatea viitorului forţei de muncă.
Calitatea în educaţie reprezintă expresia finală a aşteptărilor, dacă aceasta este prima definiţie luată în considerare (există şi definiţia conform căreia calitatea reprezintă costul cel mai mic pentru o utilizare dată). O. U. nr. 75/12. 07. 2005 s–a grăbit să instituţionalizeze două agenţii aservite Ministerului Educaţiei şi Cercetării; cu alte cuvinte se produce o autoevaluare. ARACIS (fostă Consiliul Naţional de Evaluare şi Acreditare Academică) – populată cu membri din învăţământul superior; ARACIP (fostă Comisia Naţională de Evaluare şi Acreditare a Învăţământului Preuniversitar) – în subordinea MEdC şi fără componenţă explicită... cum o să–şi exprime ele opinia independentă din interior când, chiar de bună credinţă fiind, nu au decât termene de comparaţie idealizate... de dascăli?!
Cât despre comisiile interne de evaluare... un citat din lege relevă suficient de bine cum se poate aplica o ordonanţă de urgenţă: „Organizaţia furnizoare de educaţie elaborează şi adoptă propria strategie şi propriul regulament de funcţionare a comisiei pentru evaluarea şi asigurarea calităţii. Conducătorul organizaţiei este direct responsabil de calitatea educaţiei furnizate.” [Art. 11 (2) (3)]. Dând mână liberă instituţiilor şi ameninţând, başca verificările inspectoratului şcolar la şcoli şi a „direcţiilor de resort” în general ne putem aştepta doar la stive de documente justificative produse pe stoc.
O primă concluzie reprezintă tot un citat (aproximativ!): „Ca să îngropi o problemă, creezi o comisie”. Din păcate, comunitatea europeană chiar urmăreşte calitatea în educaţie... însă pragmatic, nu balcanic.
Întrucât educaţia înseamnă valoare iar cunoştinţele au valoare de întrebuinţare, putem face o paralelă între ce înseamnă calitatea în standardele internaţionale cu preponderenţă economică şi cum au fost aceste standarde bricolate ca să se reducă la învăţământul românesc.
ISO 9000 este colecţia de standarde internaţionale, independentă de specificul unui sector, ce descrie elementele pe care sistemul calităţii trebuie să le conţină, fără precizarea modalităţilor de implementare ale acestor elemente (care ţine de specificul fiecărei organizaţii). În activitatea practică se utilizează trei termeni pentru definirea calităţii:
1. calitatea proiectată – dezideratul
2. calitatea fabricaţiei – procesarea
3. calitatea livrată – cererea pieţei
Calitatea produselor se creează în cadrul procesului de fabricaţie dar se finalizează la consumator, astfel că interesele producătorului şi aşteptările consumatorului reprezintă două aspecte independente, legate între ele prin gradul de satisfacere.
Revenind la tema calităţii în învăţământ, remarcăm că Legea calităţii educaţiei are o abordare fragmentară a calităţii; mai mult, îi lipseşte o concepţie sistemică articulată deoarece:
- Se defineşte calitatea proiectată însă lipseşte calitatea fabricaţiei (şcoala + dascălii + managementul lor)
- Lipseşte cu desăvârşire calitatea livrată, adică gradul de utilitate socială a produsului şi interesele societăţii
Punctul de vedere al producătorului este exprimat, al consumatorului nu este nici măcar menţionat. Totuşi, legiuitorul nu s–a întrebat în prealabil dacă această calitate în educaţie convine comunităţii, absolvenţilor în ultimă instanţă? Satisface ea nevoile, fie ele şi temporare? Reprezintă un produs de încredere?
Fireşte, aceste întrebări retorice nu află răspuns imediat însă definesc modul de lucru al subsistemului legislativ: superficial, ineficient şi suficient. Din păcate, problemele calităţii în învăţământ, aşa cum au fost ele rezolvate prin O. U. nr. 75/12. 07. 2005 nu se opresc aici. Iniţiativa MEdC de a se autoevalua obturează problema de fond: cine evaluează învăţământul, ghidat de o lege zisă organică ce a fost moşită cinci ani şi peticită cu nenumărate adnotări ulterioare, toate de natură particulară?
Calitatea ar trebui evaluată mai întâi de Ministerul Muncii, prin statisticile privind cuprinderea forţei de muncă (de toate nivelurile), fluctuaţia angajaţilor, gradul de acoperire cu personal calificat în domeniu, cheltuielile cu reconversia profesională, şomajul pe categorii profesionale etc. etc.... dacă s–ar dori o acţiune obiectivă! Pare–se că ministerele nu fac parte din acelaşi guvern... însă oricare ar fi acel guvern, se vădeşte prea puţin preocupat de calitatea viitorului forţei de muncă.
Calitatea în educaţie reprezintă expresia finală a aşteptărilor, dacă aceasta este prima definiţie luată în considerare (există şi definiţia conform căreia calitatea reprezintă costul cel mai mic pentru o utilizare dată). O. U. nr. 75/12. 07. 2005 s–a grăbit să instituţionalizeze două agenţii aservite Ministerului Educaţiei şi Cercetării; cu alte cuvinte se produce o autoevaluare. ARACIS (fostă Consiliul Naţional de Evaluare şi Acreditare Academică) – populată cu membri din învăţământul superior; ARACIP (fostă Comisia Naţională de Evaluare şi Acreditare a Învăţământului Preuniversitar) – în subordinea MEdC şi fără componenţă explicită... cum o să–şi exprime ele opinia independentă din interior când, chiar de bună credinţă fiind, nu au decât termene de comparaţie idealizate... de dascăli?!
Cât despre comisiile interne de evaluare... un citat din lege relevă suficient de bine cum se poate aplica o ordonanţă de urgenţă: „Organizaţia furnizoare de educaţie elaborează şi adoptă propria strategie şi propriul regulament de funcţionare a comisiei pentru evaluarea şi asigurarea calităţii. Conducătorul organizaţiei este direct responsabil de calitatea educaţiei furnizate.” [Art. 11 (2) (3)]. Dând mână liberă instituţiilor şi ameninţând, başca verificările inspectoratului şcolar la şcoli şi a „direcţiilor de resort” în general ne putem aştepta doar la stive de documente justificative produse pe stoc.
O primă concluzie reprezintă tot un citat (aproximativ!): „Ca să îngropi o problemă, creezi o comisie”. Din păcate, comunitatea europeană chiar urmăreşte calitatea în educaţie... însă pragmatic, nu balcanic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu